Zeca, model 1928(?)
E aparatul foto al bunicului de la Cincu. În ultimii ani, N. îmi tot spunea că avem la Vinerea aparatul foto cu plăci de sticlă al bunicului meu. E adevărat că îmi aminteam că atunci cînd eram mic și mă jucam în țărînă, printre obiectele pe care le găseam în șopru se afla și o grămadă de plăci fotografice de sticlă puse jos într-un colț, la baza zidului, chiar după intrare, într-o mică groapă formată cu timpul în pămînt, fără să știu ale cui fuseseră și ce era cu ele. Nici măcar nu știam că bunicul de la Cincu se ocupa cu fotografia. Se pare că avea chiar și o mică afacere de fotografiat portrete. Imaginile erau aproape șterse, iar majoritatea plăcilor aveau colțurile sparte. Cu toate acestea, acum mă gîndesc că ar fi fost obiecte de interes într-un muzeu al familiei, contribuția noastră la păstrarea artifactelor dintr-o eră tehnologică apusă. În plus, hobby-urile persoanelor dispărute mă înduioșează mult, ca însemnările scrise de cine știe cine pe care le-am găsit în paginile cărții de partide alese ale lui Botvinnik. Cam ca eroul din Fotbal infinit al lui Porumboiu. Existențele efemere și pasiunile lor pieritoare...
Înapoi la cum am ajuns la aparat. Deci în 2019, N. mi-a arătat o contrapție ciudată, niște bare de aluminiu prinse în unghi drept, pe un suport gros de lemn și care aveau la celălalt capăt un paralelipiped ruginit rău. Am recunoscut aparatul lui de mărit pe care îl folosea cînd eram mic. (Același hobby fotografic repetat după o generație.) Mi-a spus că acel paralelipiped e aparatul foto. Nu pricepeam la ce folosea; poate aparatul de mărit trecea imaginea prin lentilă?! Habar n-am... (De ce n-oi fi cerut mai multe detalii?!...) În fine, ceea ce contează este că m-am pus să desprind cutia ruginită din cadrul de aluminiu. Nu aveam mari speranțe, dar cu răbdare și mult ulei șuruburile bătrîne au început să se rotească și am desfăcut totul fără să trebuiască să forțez. Fața cutiei care pînă atunci rămăsese acoperită în cadrul ansamblului aparatului de mărit era de fapt o gaură care lăsa să se vadă pliurile unui burduf și, în centru, o lentilă acoperită de ani. Fața cealaltă era o placă de metal ruginită prinsă cu o clamă. Am desfăcut clama și am deschis placa. Mi s-a arătat un obiectiv negru și curat, aproape neatins de trecerea timpului. Atunci, în acea secundă, mi s-a părut nou-nouț. Speriat, am închis placa imediat. Mi-era frică să nu cumva să murdăresc sau să stric comoara pe care tocmai o descoperisem. Ca acei arheologi care în clipa în care găsesc un mormînt neatins de veacuri, se grăbesc să-l închidă la loc în așteptarea unor condiții de explorare mai bune. Deci am închis cutia, i-am curățat exteriorul de părțile din cale afară de ruginite, după care am învelit-o în multe straturi de hîrtie și bandă adezivă. Nici după ce am am ajuns în Toronto nu am desfăcut-o imediat. Am ținut-o cîteva luni pînă cînd mi-am făcut curaj să o deschid și să mă joc cu mecanismele de reglat distața focală și alte setări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu