Poza zilei

Baby chairs. Never sat upon

Azi, pe strada noastră

Poza zilei

Conjuncția lui Venus cu Jupiter, 2-III-2023

Încă și mai apropiate — dar nu cu mult — se vedeau planetele cu o seară înainte, cînd erau pe aceeași linie orizontală, nu ca acum, cu Venus deasupra lui Jupiter. Dar cerul era cam noros și după ce am făcut o poză de probă din mînă doar pentru a regla setările, am pus aparatul deoparte așteptînd o înseninare. Aceasta nu s-a produs, ba dimpotrivă, norii au acoperit totul, așa că am lăsat pe a doua zi. M-a frapat ce repede s-a schimbat configurația planetelor în numai o zi. Și m-am bucurat că în ciuda echipamentului pedestru, aparatul a prins și cei patru sateliți mari ai lui Jupiter (trei deasupra, al patrulea dedesubt, aproape atingînd conturul planetei). Cred că pe unul îl întrevăzusem și cu binoclul, dar mîna îmi tremura și imaginea se mișca sălbatic.

Poza zilei

La Jocurile Panamericane, Toronto, 2015

Poza zilei

1 ianuarie 2020, 11:01 a.m.

Poza zilei

New York, Flatiron Building, 2016

La New York, în al meu annus mirabilis. O încercare kitschoasă de a emula stilul fotografiei lui Steichen. Ca și acolo, în cadru e prezent mijlocul de transport specific epocii. Colțul clădirii este tăiat în mod deliberat, tot pentru a imita capodopera.

Poza zilei

Zeca, model 1928(?)

E aparatul foto al bunicului de la Cincu. În ultimii ani, N. îmi tot spunea că avem la Vinerea aparatul foto cu plăci de sticlă al bunicului meu. E adevărat că îmi aminteam că atunci cînd eram mic și mă jucam în țărînă, printre obiectele pe care le găseam în șopru se afla și o grămadă de plăci fotografice de sticlă puse jos într-un colț, la baza zidului, chiar după intrare, într-o mică groapă formată cu timpul în pămînt, fără să știu ale cui fuseseră și ce era cu ele. Nici măcar nu știam că bunicul de la Cincu se ocupa cu fotografia. Se pare că avea chiar și o mică afacere de fotografiat portrete. Imaginile erau aproape șterse, iar majoritatea plăcilor aveau colțurile sparte. Cu toate acestea, acum mă gîndesc că ar fi fost obiecte de interes într-un muzeu al familiei, contribuția noastră la păstrarea artifactelor dintr-o eră tehnologică apusă. În plus, hobby-urile persoanelor dispărute mă înduioșează mult, ca însemnările scrise de cine știe cine pe care le-am găsit în paginile cărții de partide alese ale lui Botvinnik. Cam ca eroul din Fotbal infinit al lui Porumboiu. Existențele efemere și pasiunile lor pieritoare...

Înapoi la cum am ajuns la aparat. Deci în 2019, N. mi-a arătat o contrapție ciudată, niște bare de aluminiu prinse în unghi drept, pe un suport gros de lemn și care aveau la celălalt capăt un paralelipiped ruginit rău. Am recunoscut aparatul lui de mărit pe care îl folosea cînd eram mic. (Același hobby fotografic repetat după o generație.) Mi-a spus că acel paralelipiped e aparatul foto. Nu pricepeam la ce folosea; poate aparatul de mărit trecea imaginea prin lentilă?! Habar n-am... (De ce n-oi fi cerut mai multe detalii?!...) În fine, ceea ce contează este că m-am pus să desprind cutia ruginită din cadrul de aluminiu. Nu aveam mari speranțe, dar cu răbdare și mult ulei șuruburile bătrîne au început să se rotească și am desfăcut totul fără să trebuiască să forțez. Fața cutiei care pînă atunci rămăsese acoperită în cadrul ansamblului aparatului de mărit era de fapt o gaură care lăsa să se vadă pliurile unui burduf și, în centru, o lentilă acoperită de ani. Fața cealaltă era o placă de metal ruginită prinsă cu o clamă. Am desfăcut clama și am deschis placa. Mi s-a arătat un obiectiv negru și curat, aproape neatins de trecerea timpului. Atunci, în acea secundă, mi s-a părut nou-nouț. Speriat, am închis placa imediat. Mi-era frică să nu cumva să murdăresc sau să stric comoara pe care tocmai o descoperisem. Ca acei arheologi care în clipa în care găsesc un mormînt neatins de veacuri, se grăbesc să-l închidă la loc în așteptarea unor condiții de explorare mai bune. Deci am închis cutia, i-am curățat exteriorul de părțile din cale afară de ruginite, după care am învelit-o în multe straturi de hîrtie și bandă adezivă. Nici după ce am am ajuns în Toronto nu am desfăcut-o imediat. Am ținut-o cîteva luni pînă cînd mi-am făcut curaj să o deschid și să mă joc cu mecanismele de reglat distața focală și alte setări.

Poza zilei

De ceva vreme mi-a venit ideea asta de a-mi aduna pozele care nu sînt cine știe ce, poze pe care nu le-aș pune pe pereți, dar care, pe de altă parte, nu sînt nici poze de aruncat în uitare, poze care îmi amintesc de tot felul de chestii, poze lîngă care aș putea spune o poveste.

Încep azi.

Oceanul Atlantic, noiembrie 2021

Poza am făcut-o spre sfîrșitul zborului Paris-Reykjavík cînd ne apropiam de Islanda. Avionul a coborît sub stratul de nori și suprafața oceanului a apărut brusc, luminată de soare. Nu stăteam la geam așa că am făcut poza la repezeală, în două secunde, cu telefonul, cu frică să nu-l deranjez pe tipul care stătea lîngă mine. Ceea ce îmi place cel mai mult este că, în ciuda grabei, am nimerit simetria perfect; marginile hubloului apar în mod egal în colțurile de jos și nu a trebuit să fac niciun crop.
Tipul s-a dovedit amabil și mi-a spus că nu l-a deranjat că am făcut poza. M-a întrebat dacă am fost în Islanda și i-am spus că da și că în nicio țară nu am văzut peisaje mai ciudate ca acolo. Era un american din Boston, mai tînăr decît mine.

P.S. Revăzîndu-mi postările mai vechi, descopăr că asta făceam dintotdeauna: îmi puneam aici pozele mediocre la care țineam, deci ideea de mai sus era deja aplicată. Oare ce altceva îmi închipuiam în ultima vreme că se află în blogul acesta?!